dintr-un ocean de cuvinte ...

Da-mi un fir de lumina
In lumea mea plina de haos si nebuna,
Cand in noapte, trandafirii din mine ard,
Si spinii lor isi lasa tepii in jos, desi tard,
Incat ma dezvaluie pe mine atat de flamanda.
Si tipa-mi in vocea mea atat de surda!
Caci eu ma incurc in ale tale vorbe,
Si imi doresc doar ca iubirea mea sa soarbe
Ale tale cuvinte infipte pe-un sirag de perle,
Nascute din lacrimi de dor si aruncate pe cer drept stele,
Acopera-ma cu imbratisarea ta plina de dor
Caci dintr-un ocean de cuvinte, eu am ales : "te ador"...
Si poate nu sunt cele mai frumoase cuvinte
Dar picteaza iubirea mea in dorinta ta cea mai fierbinte,
Iar cand tu imi murmuri  a ta ascunsa visare,
Afara ploua. Iar micuta ta te cuprinde in dulcea ei imbratisare.
Dintre stropii prelingandu-se pe obraz, tu gusta-mi savoarea picaturii
Si nu-mi mai lasa sufletul sa simta durerea supararii.

Adesea, ajungem sa ne ranim fara sa ne dam seama... Exageram cu supararile noastre pentru ca nervii nostrii sunt incordati, ne dorim sa facem bine si ajungem sa ne stresam foarte tare pentru acest lucru...


Incerci sa-ti mentii rabdarea, dar uneori, cedezi pentru ca se asteapta atatea de la tine ... Si realizezi ca ai gresit cand e mult prea tarziu... Incerci sa-ti remediezi greseala... E greu sa afirmi ceva cand increderea in vorbele spuse este minima... Cand lumea se indoieste de tine, si tu ajungi sa te indoiesti de tine insuti... Sa-ti pui intrebari si intr-un final sa nu mai crezi in tine ... Desi stii ca nu te-ai mintit singura, si atunci cand ai facut-o, ai avut motive intemeiate, ajungi sa-ti simti minciuna in raspunsuri chiar si la intrebarea simpla "Cat e ceasul" ...

Si cine poate spune cand adevarul e adevarat, iar minciuna e un neadevar...?! Minciunile sunt jumatati de adevar, un adevar imbracat in propria favoare ... A fabricat minciuni e la fel de usor ca si cum ai spune adevarul ... Minciuna face parte din acea rautate pe care o ai in tine, pe care nu vrei sa o ai, si totusi uite ca spui minciuni ... E interesant faptul cum reactionam la minciunile celorlalti, dar la propriile minciuni ramanem implacabil si ni le argumentam foarte bine...

In viata, nu ramane decat sa crezi ceea ce ti se spune intr-o oarecare masura ... Nu spune nimeni sa crezi totul, insa nu intr-atat incat sa cauti minciuni si in purul adevar... Caci, cu totii mintim intr-o masura mai mare sau mai mica... Nu poti cere sinceritate deplina cand stii ca minti si nu conteaza ca nu minti persoana de la care ceri sinceritate ... Pentru ca nu te poti comporta in viata cu jumatati de masura ... in viata e totul sau nimic ...

Am exagerat in toate, dar fiecare om cand are multe pe cap, ajunge inevitabil sa exagereze foarte tare ... Imi cer iertare ...

Si incerci sa te schimbi : tai din tine, dai la o parte, arunci la gunoi, smulgi, iti pierzi lucruri, dai uitarii ce nu e bun, toate ca sa fie bine... Si te chinui. Si reusesti ... Te-ai schimbat ...Bun, foarte bine, dar nu e buna schimbarea asta! Esti tot un gunoi ...
Si iar incepi de la inceput : tai din tine, dai la o parte, arunci la gunoi, iti pierzi lucruri, dai uitarii ce nu e bun... Poate acum va fi bine ... Nu stii... Niciodata nu stii cand este bine, decat la final primesti doar un raspuns ... Dar tu te chinui, incerci, te straduiesti, faci orice in continuare ... Iti doresti sa fie bine. Te stresezi sa fie bine. Uiti de propria persoana ca sa fie bine. Si culmea, tot nu este bine... Si simti ca esti, intr-un final, un nimic. Si chiar si asa, te zbati in continuare sa arati ca nu degeaba ai primit a doua sansa... Desi, puterile nu te mai ajuta, si simti ca iti este dor de momentele in care era liniste, cand se auzea doar zambetul lui si vocea lui calda ... Si te mangai uite asa, cu ea, cu amintiri, cu vorbe spuse parca odata, candva demult ... Si te fortezi si mai tare sa faci bine, sa  fie bine, sa fie multumit, sa fie mandru, sa ii simti din nou zambetul ca se indreapta catre tine... Si te simti goala ... Atat de goala, ca orice haina de pe tine parca ca nu te acopera suficient ... Parca se destrama calea mea ... Si pic iar in gol, pic in neunde ... Si mi-e greu si tac... Nu as mai zice nimic numai ca sa fie bine.
Caracterul si fiinta unui om nu se schimba de azi pe maine... Fiecare lucru necesita rabdare... multa rabdare, dar oare poti avea rabdare cu un suflet zbuciumat, ce abia incepe sa vada lumea ... Sau cat rabdare poti avea? Stiu ca firea impulsiva nu poate avea rabdare, desi incearca si am vazut asta ... Dar ce sa-mi fac daca sunt o piatra rece?!Cine a  spus ca a modela o piatra e usor?! Cine nu stie ca piatra face rani cand vrei sa o daltuiesti, sa spargi in ea?! ...
Imi ascund suferintele, lacrimile, ma dau puternica, ma dau rotunda... dar in sufletul meu e furtuna.... Eu plang, plang pentru ca nu pot face nimic cum trebuie si ma oftic...  E dureros ca nu poti aduce acel zambet pe chipul lui, si ai vrea sa te ranesti singura cand il vezi suferind din cauza ta ... Ai vrea sa ii arati ca esti puternica, caci el te-a facut sa fii puternica, sa se simta mandru de tine, dar fiecare parte din tine striga : "ia-ma in brate!", si vrei sa fii luata in brate si desi stii ca ai gresit, ii vrei mangaierea pe crestetul tau ... Insa nu primesti nimic si incepi sa disperi, si o iei de la capat : tai din tine, dai la o parte, chiar daca din tine nu mai e nimic...
Uneori, nu-mi inteleg greselile sau nu inteleg ce e gresit in ceea ce am facut ... Iar alteori, nu stiu minciuna pe care ochiul caprui o vede ... Eu nu stiu de ce spune ca e minciuna ceea ce zic, cand ii spun adevarul ...  Poate nu ma va mai crede niciodata de cand de atunci .... Poate ar trebui sa ma obisnuiesc cu asta ... Si mie mi-a fost greu uneori sa il cred si sa il inteleg, dar cu toate indoielile mele l-am crezut intotdeauna, fiecare vorba, fiecare rand scris ...
Trebuie sa-ti inveti din propriile greseli, se tot spune ... Am invatat din ele. Mi-am schimbat intreaga existenta dupa aceste greseli ...  Nu am spus ca nu voi mai gresi, dar am promis ca voi incerca sa fac lucrurile mai bine... Acum eu recunosc, gresesc ... dar tu oare niciodata nu ai gresit ?!

Sia - I Go To Sleep

When I look up from my pillow
I dream you are there with me
Though you are far away
I know you'll always be near to me

I go to sleep
And imagine that you're there with me
I go to sleep
And imagine that you're there with me

I look around me
And feel you are ever so close to me
Each tear that flows from my eye
Brings back memories of you to me

I go to sleep
And imagine that you're there with me
I go to sleep
And imagine that you're there with me

I was wrong, I will cry
I will love you till the day I die
You were all, you alone and no one else
You were meant for me

When morning comes again
I have the loneliness you left me
Each day drags by
Until finally my time descends on me

I go to sleep
And imagine that you're there with me
I go to sleep
And imagine that you're there with me

nu ne poate desparti nici o distanta

te-am iubit, Te iubesc si te voi iubii pe veci

Cum se naste iubirea ...

ceru-i negru involburat ... luna palida isi asterne lacrimile pe negura intunecata si stele mici se nasc dintr-o lacrima de durere ... e liniste apasatoare si soaptele suspina, iar valurile marii se joaca in surdina cu nisipul inca fierbinte de la soarele ce a ars intreaga insufletire ... si din dragoste nebuna, isi smulge cea mai iubita stea si o arunca in spuma marii ...

copila gingasa se naste in largul marii, din lumina de stea ... par blond, auriu, ochi de culoarea cerului albastru de vara, forme mici rotunde contureaza trupul ei de mica stea ... iar zambetul ce si-l schiteaza pe chip aminteste de razele dulci de soare ... aceasta mica copila isi unduieste trupul precum o salcie ...

are trupul gol, iar sub picioare se striveste firicele de nisip incins ... din glasul ei se aude soptit o melodie, e un cantec simplu, din acorduri line de vioara, de pian ... si merge incet, respirand adanc aerul de pe pamant ... cand in ceafa ei, simte o respiratie ... si un miros cunosc ... si aceeasi voce ce candva ii face colturile de stea sa palpaie la acest Luceafar bland, un vechi poet ce ii impartasea versuri pe aripi de vant ... si acum simte la fel, poate chiar si mai profund decat atunci ...

simtea un gol in stomac, genunchii i se inmuiara asa de tare incat crezu ca va cadea din nou ... iar candva vru sa vorbeasca, glasul ei avea un tremur de emotie si ...atunci el se apropie de ea, cu fata la spatele ei firav, ii saruta umerii atat de goi, ii sopti la ureche aceleasi randuri, incet, cu vocea lui cristalina ...

si inima copilei o lua la goana, iar el o intoarse si o imbratisa tandru si se uita in ochii ei adanc ... sa o patrunda pana in lumina ei de stea ...sa o faca sa il simta atat de viu, atat de aproape de ea, atat de al ei ...

cuprinzand-o in bratele lui puternice, vroia sa ii simta vibratia trupului la imbratisarea lui, cum se topesc in intreaga lui fiinta ... ii saruta fruntea, tamplele, ochii... acei ochi in care rautatea lui s-a pierdut ... iar buzele ei inca tremurau la acea atingere intima a buzelor lui, inca timide, se lasau muscate de dorinta lui ce ii ardea in suflet ...

copila se lasa atinsa in acele locuri, si atunci obrajii ei se inrosira caci isi simtea iubitul atat de mult in ea ... el dorea sa ii cuprinda tot sufletul intr-o sarutare, intr-o simpla atingere a pieptului ce se lasa dezmiedat si incepuse sa fie intarat de la atatea dorinte ce strabateau corpul micut al copilei ...
poetul batran ii intinse trupul pe nisip si il desfacu precum se desface o floare cand e mangaiata de soare ... era el in toata ea, si ea in tot el, erau unul si acelasi ... un singur suflet ... o singura fiinta ... o unica iubire ...

se leganau amandoi in valsul iubirii, el tot mai mult in ea ... se lasau patrunsi de placerea iubirii lor ... pluteau in lumea lor copila si poetul batran ...

Andre Rieu - Romeo and Juliet

Iarta-ma ca nu-ti pot scrie eu insami o poezie sau alte randuri ... dar azi nu pot ... ma voi revansa alta data cand voi putea contura ceva frumos ... azi, nu pot fi eu asa zambitoare ... sper sa-mi treaca in curand ... Iarta-ma, te rog ...

... lacrima de dor ...

si daca ai stii, cate lacrimi tin sa curga siroaie acum... sa se prelinga pe fata mea, sa-mi spele chipul intristat, sa-mi curete suferinta ce musca din mine ... e o durere vie cu fiecare lacrima care se naste din dor de tine si din necaz ca nu am facut bine ... si fiecare lacrima inghite acest suspin, si ma lasa intr-o tacere ce smulge ultimele lucruri ... ma taie fiecare picatura, imi taie inima si sufletul si eu ma simt mult mai goala in linistea noptii ce pare ca se lasa ... si e bezna asa de tare, caci si luna se ascunde dupa soare si ceru-i negru si fara stele... si imi indrept ochii plansi catre ele ... si ma rog ca tu steaua mea, sa-ti intorci privirea catre mine si sa-mi vezi chipul brazdat de tot mai putine lumini si tot mai multe intunericuri ...

si daca ai stii, cum se stinge lumina in mine cand tu nu rasari, luceafarul meu, in cerul ochilor mei si eu ajung sa bantui locuri unde tu mi-ai jurat iubire ... si calc inapoi pe urma pasilor tai, unde m-am pierdut candva ... incerc sa dau de tine, de iubirea ta ...
si lacrimi cad, si nu mai vor sa piara, si se renasc din nou... iar eu singura nu mai pot sa vad... si ma opresc in loc... cad din picioare, si ma rog ca din lutul de sub picioare sa ia chip si forma ta, sa-mi mai arati inca o data acel rai pierdut ... nici sa mai plang nu mai am forta...

... am obosit ... nu vreau decat sa inchid ochii si sa fiu din nou cu tine, in acea lume in care m-ai adus o data ... sper sa o mai pot atinge macar in vis... parca ma intind si sa inchid ochii sa ma odihnesc un pic... dar un ecou strafund de departe imi spune ca daca as face asta ... te-as dezamagi si mai tare ...

atunci, ma ridic, imi sterg ochii umflati de lacrimi aspre, pornesc din nou inspre tine ... si lacrimile au obosit si uita sa mai cada, doar speranta mea imi mai lumineaza chipul prafuit de intuneric si te caut printre neguri si vai, te caut in eternitate caci vreau acasa ... si chiar daca atunci cand te voi gasi, trupul meu va fi mult prea obosit ca sa mai reziste voi fi fericita ca ultima clipa a vietii mele am trait-o alaturi de tine... imi voi lasa trupul mic si fragil in mainile tale mari, si tu ma vei adormi cu inimii tale cantec duios iar mie imi va curge ultima lacrima de fericire si de dor ...

Te iubesc ...