Cantec - Nichita Stanescu

E o întâmplare a fiintei mele:
si-atunci, fericirea dinlauntrul meu
e mai puternica decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâsnesti într-o îmbratisare
mereu dureroasa, minunata mereu.

Sa stam de vorba, sa vorbim, sa spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca niste dalti ce despart
fluviul rece de delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-ma fericire, în sus, si izbeste-mi
tâmpla de stele, pâna când
lumea mea prelunga si în nesfârsire
se face coloana sau altceva
mult mai înalt, si mult mai curând.

Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt!
Doua cântece diferite, lovindu-se , amestecandu-se,
doua culori ce nu s-au vazut niciodata,
una foarte de jos, întoarsa spre pamânt,
una foarte de sus, aproape rupta
în înfrigurata, neasemuita lupta
a minunii ca esti, a-ntâmplarii ca sunt.